Argument
Făcând un tur de orizont al stării de fapt a culturii româneşti la modul
în care există şi se manifestă în prezent ne lovim de o oarecare dificultate în
a o focaliza, identifica şi defini la modul general valabil. Ştim cu toţii că „O
naţiune nu înfruntă eternitatea nici prin politicienii ei, nici prin armata ei,
nici prin ţăranii sau proletarii ei - ci
numai prin ce se gândeşte, se descoperă şi se creează între hotarele ei” (Eliade),
dar ce anume se creează în momentul de faţă românesc între
hotarele României ? Şi dacă se creează, care este nivelul de acces la aceste
„creaţii” şi cine sunt cei ce se identifică cu ele ? Iată câteva întrebări
paradigmatice ce se ridică la orizontul ontologicului românesc. Întrebări, ale
căror răspunsuri mă îndeamnă uneori să mă simt minoritar în propria ţară,
atunci când mă exprim româneşte.
Încercând să mergem chiar mai
departe de atât, la sintagma des vehiculată în urma „globalizării”, respectiv
europenizării, şi anume identitate culturală observăm că argumentele se dizolvă
din ce în ce mai mult şi mai repede. Şi totuşi, unde ne situăm atunci când ne
raportăm la cultură ?! Din moment ce aceasta nu mai reuşeşte decât în anumite
zone şi circumstanţe să răzbată în conştiinţa românilor, prin desişul de
diversităţi de tot felul ale căror unică normă axiologică este noutatea, suntem
nevoiţi să scoatem cultura în afara factorilor al căror produs este … sau
invers ? Dar este posibil aşa ceva ?!
Iată-ne ajunşi în miezul problemei.
Conform definiţiei date de UNESCO
cultura reprezintă „o serie de caracteristici distincte ale unei societăţi sau
grup social, în termeni spirituali, materiali, intelectuali sau emoţionali”.
Cum se relevă asta în societatea românească ? cu siguranţă neunitar. Adică
există la bază un strat de cultură solid cu rădăcini adânci în cultura/societatea
tradiţională şi un strat la suprafaţă multi, hiper, super recent, post-modern
şi care se înnoieşte şi înmulţeşte în continuu având impresia că evoluează.
Imaginea acestui strat „superior” a fost relevată de acum un secol chiar de
Caragiale prin personajul său Pristanda, nume derivat din jocul moldovenesc în
care se bate pasul într-o parte şi într-alta, fără să pleci în nici o direcţie.
Iată-ne deci, manifestându-ne cu
mândrie multiculturalitatea după care am tânjit când am vrut să devenim
europeni. Unitate în diversitate ?! cum se defineşte aceasta şi la care
niveluri se aplică cele două concepte ?! oare nu cumva una o va înghiţi pe
cealaltă ?
Să revenim la cele două straturi
ale culturii româneşti aşa cum există ele şi se manifestă în prezent: una
tradiţională şi cealaltă modernă … post-modernă. Dacă de-a lungul istoriei
omenirii fiecare epocă sau generaţie care şi-a luat atributele de „modern”, de
„nou” s-a bazat pe ceea ce exista deja şi când spun bazat înţelegem aşezat,
fundamentat, de această dată între cele două tipuri de cultură nu mai există
această relaţie, ci doar un soi de purgatoriu între două emisfere ale unei lumi
întoarse cu susu-n jos: una jos bine reglementată şi fundamentată, cosmicizată,
atemporală, rafinată şi şlefuită de toate
imperfecţiunile şi impurităţile şi una sus care
te absoarbe din momentul în care ai făcut ochi, o lume a imaginii, a
lipsei de norme, a legilor făcute pentru a fi încălcate, cosmetizată, a timpului
de ultimă oră, haotică şi supusă
bunului plac. Tradiţia fără modernitate
este o fundătură; modernitatea fără tradiţie este însă o iremediabilă şi totală
nebunie ! spunea George Edward
Bateman Saintsbury.
Evident această stare a lucrurilor
nu a apărut după anii 90 cum cred unii. După anii 90 de fapt, au apărut roadele
acestei stări prin eliminarea oricărui fel de cenzură, întrucât tentaţia de
copiere a vestului în detrimentul dezvoltării originale este mult mai veche şi
a fost consemnată, semnalată, şi soluţionată de peste 150 ani.
Ascultând reacţiile înaintaşilor
noştri: Kogălniceanu, Brăiloiu, Vasile Voiculescu ş.a., vom observa cu stupoare
că a trecut peste un veac şi jumătate fără ca lucrurile să se amelioreze în
vreun fel.
Prima reacţie asupra acestei stări
ale culturii româneşti o regăsim încă din anii 1840, moment de apariţie la Iaşi a revistei Dacia
Literară (30 ianuarie) şi care de pe atunci pe linei de literatură îşi
propunea:
1.
Combaterea imitației scriitorilor străini și a
traducerilor mediocre
2.
Crearea unei literaturi de specific național;
făurirea unei literaturi autohtone,
inspirate din istorie, natură și folclor. Preluată din estetica romantică
europeană.
3.
Lupta pentru unitatea limbii
4.
Dezvoltarea spiritului critic: sperând ca prin
impunerea acestor reguli să creeze un sistem de valori pentru publicul român,
M. Kogălniceanu introduce și conceptul de critică obiectivă, subliniind că
analiza critică se va face numai asupra operei: „Critica noastră va fi
nepărtinitoare. Vom critica cartea, iar nu persoana.”
Care este situaţia actuală după 150
de ani, pornind de la aceste deziderate ?!
1.
Şi acum îi imităm pe străini şi o facem de aşa
manieră că pe ici pe acolo îi chiar şi depăşim
2.
Specific naţional ? întrucât vestul este cel
care dă tonul şi direcţia, devenit un soi de axis mundi şi noi suntem „în curs
de dezvoltare” la ce avem nevoie de specific naţional ?! folclorul ? este o
chestie depăşită; natura ? nu mai este impresionantă – eventual cea exotică;
iar istoria … este o minciună.
3.
Unitatea limbii ?! Păi în condiţiile în care la
grădiniţă învăţăm engleza şi franceza, poate chiar şi germana, iar din clasa
întâi facem cunoştinţă cu civilizaţia prin windows, învăţăm să scriem pe
messenger, îi punem întrebări lui google şi ne facem cunoscuţi, respectiv legăm
prietenii pe facebook … despre care limbă este vorba ? staţi să dau un search !
4.
Critica ? păi ce face toată ziua mass-media şi
jurnalismul nostru ?! Haz de necaz. Au trecut aproape 20 ani de când nu am mai
văzut un critic muzical la televizor – şi eu sunt absolvent de muzicologie ! Ce
să mai spun de alt fel de critici … în fond am ajuns ca politica să fie mai
importantă decât orice altceva, iar oamenii politici mai importanţi decât
gânditorii, filosofii artiştii etc.
O altă reacţie pe care nu o putem omite a
apărut în revista Muzica, la
Bucureşti la 80 de ani fără 20 de zile de la apariţia Daciei Literare de la
Iaşi, adică pe 10 ianuarie 1920 cu referire la starea muzicii de atunci,
evident şi la tendinţele semnalate.
Ar
trebui să lămurim mai întâi înţelesul termenului „gen superior” spunea
Constantin Brăiloiu în articolul intitulat „Muzica românească”. Mărturisesc că eu unul nu pot admite
existenţa unor genuri muzicale inferioare şi a altora superioare.
Există
însă, fără îndoială, un gen muzical savant, spre deosebire de genul popular, şi deci întrebarea ce preocupă revista Muzica
îmi pare că este de a şti dacă cântecele şi jocurile noastre „naţionale” pot da
naştere unei muzici savante. Şi pentru ce să nu se poată ?! Folclorul rusesc,
folclorul nordic, folclorul unguresc n-au determinat oare ivirea unor şcoli
naţionale ?! de ce nu s-ar putea petrece
lucrurile astfel şi la noi ?
S-a
obiectat că melodiile noastre populare se împacă anevoie cu aşa-zisul stil
simfonic. E drept. Însă nu văd ce concluzie s-ar putea trage de aici, afară poate
decât aceea că muzica noastră nu va fi simfonică. Parc-am fi numaidecât
constrânşi să scriem simfonii şi sonate. Oare nu s-au scris destule ?! şi apoi,
nu s-ar putea presupune că forma simfonică, născută dintr-un spirit străin nouă
şi nepotrivită temperamentului nostru, ar trebui înlăturată cu desăvârşire din
cercul preocupărilor noastre şi că în loc de a ne închina cu servilitate în
faţa occidentului, mai bine am face să căutăm adevărata expresie a sufletului
nostru ?!
În
ce mă priveşte continuă Constantin Brăiloiu, persist a crede că acea formă în care va lua fiinţă „genul muzical superior”
român nu va avea nimic comun cu disciplina simfonică germană. Dar nici aiurea
nu există vreo altă formă ce am putea-o
împrumuta fără să n-o asimilăm, potrivit materialului melodic pe care ni-l
înfăţişează folclorul nostru. Totuşi numai studiul autorilor moderni ruseşti şi
franţuzeşti ar putea să ne călăuzească pe drumul ce-l căutăm.
Cât
despre muzica noastră populară, în ea însăşi, s-a spus cu drept că aproape a rămas
necunoscută; şi într-adevăr, cercetările ştiinţifice ce s-au făcut asupra ei
sunt rare şi incomplete. S-a mai spus că
nu poate fi reprezentativă pentru poporul românesc fiind prea covârşită de
influenţe străine (ruseşti, turceşti, ungureşti etc.). Părerea mea personală e
că viitoarea şcoală română nu se va inspira (şi nici nu trebuie să se inspire)
din lucrări documentare ce îşi au locul în bibliotecile instituţiilor
didactice, ci din materialul viu ce se găseşte pretutindeni. Este aceasta sau
nu un amalgam de elemente eterogene ? poate că da. Spiritul românesc însă a
izbutit să-l personalizeze, dându-i un caracter puternic de originalitate.
Încrederea
mea în viitorul „genului muzical superior” românesc despre care vorbeşte
revista Muzica rămâne deci neclintită[1].
Asta în condiţiile în care la acea
vreme la nivelul muzicii culte, respectiv „superioare” George Enescu se afla în
floarea perioadei sale de creaţie (Poema
română, cele două Rapsodii române, 2 suite pentru orchestră şi 3 simfonii, 2
cvartete, octetul şi dixtuorul fiind deja compuse). Cât priveşte muzica tradiţională, care pe atunci se
numea pe drept cuvânt populară, la acea vreme Béla Bartόk culesese deja cca.
3500 melodii populare româneşti din Bihor, Maramureş, Hunedoara, fostele judeţe
bănăţene Timiş şi Torontal, Arad, Alba, Cluj, Mureş, Satu Mare, Someş şi Turda.
De asemenea la 1914 Béla Bartόk scria despre muzica populară românească din
Bihor că „este cea mai minunată muzică populară de pe întreg teritoriul
Ungariei, care luată chiar şi în chip absolut este atât de fermecătoare încât
ar putea-o admira toţi oamenii de muzică ai Europei”[2]
Mai mult decât atât, în 1923,
Vasile Voiculescu publica în revista Lamura
un articol care este atât de valabil astăzi încât nu pot să nu-l citez: „Noi
suntem acum asemenea copiilor din poveste duşi cu amăgeli de mama lor vitregă
în pădure şi lăsaţi acolo ca să se rătăcească. Atâta vreme cât şi-au umplut
traistele lor cu cenuşă din vechea vatră părintească, cu care au presărat
drumurile, au putut să se întoarcă teferi la căminul lor. Ceea ce pentru copiii
din poveste a fost cenuşa caldă din vatra părintească, pe dâra căreia veneau
când voiau acasă să-şi ia suflet şi puteri, pentru noi sunt bătrânele tradiţii,
cântecele şi jocurile, datinile, arta populară, uneltele noastre străvechi.”
Ce s-a întâmplat de atunci cu
cultura românească şi cu valorile pe care le descopereau cercetătorii şi marii
oameni de cultură ai acelor vremuri ?! s-au modernizat ! cum ? deschizând
porţile occidentului şi multiculturalităţii promovate de acesta, precum in illo
tempore cutia Pandorei. Rezultatul ? o societate aculturală compusă dintr-o
mână de elite nebăgate în seamă, o masă urbană predominantă, de şcoliţi care se
cred culţi şi cealaltă masă de la simptomatic numita ŢARĂ pe care îi numim analfabeţi dar în a căror cultură îşi caută
elitele şi noi, rădăcinile şi se străduiesc de aproape un secol să le pătrundă
tainele.
Quo
vadis cultura ? Constantin Brăiloiu semnala acum mai bine de o jumătate de
secol că „arta unei civilizaţii agonizante nu mai apare la lumina zilei: în
faţa valului de aluviuni ea se retrage pas cu pas şi sfârşeşte prin a se
ascunde în adăposturi rare, unde aşteaptă să fie cândva descoperită”[3]
şi oare unde se află acel cândva ?! sau mai bine spus, ce alt rău ar mai trebui
să se întâmple ca să ne dăm seama că suntem martori la dispariţia unei culturi
milenare şi singurul lucru pe care îl facem este să o constatăm, dând vina pe
alţii. Şi pentru ce o lăsăm să moară ? ce câştigăm în schimb ? câteva generaţii
de tineri care sunt admişi să facă studii superioare pentru a învăţa să scrie
şi să citească ? care nu ştiu să recite din memorie o poezie întreagă, sau să
desfacă o metaforă ? care … acei foarte puţini studenţi meritorii ai
academiilor de muzică - compozitori, dirijori, muzicologi, învaţă să compună,
să analizeze să interpreteze în orice gen şi stil al muzicii germane, dar habar
nu au ce este colinda ? ca să nu mai
spunem de alte genuri.
Şi totuşi putem învinui generaţiile
„post-decembriste” de starea actuală a culturii naţionale ? putem da vina pe …
Europa ? sau pe guvernele pe care noi le-am ales să ne conducă ?! nu cred. Ce
vină au ei că oamenii de cultură, intelectualii nu au găsit soluţia de a
fructifica acea libertate câştigată, sau că nu au găsit sau creat măcar în
următorii zece ani o nouă ideologie care să pună în slujba dezvoltării reale şi
durabile a culturii naţionale noile descoperiri din domeniul tehnologiei ? dar
poate că acesta este preţul libertăţii: 20 de ani de decădere a culturii. Totuşi
cred că e îndeajuns. Cred că a sosit ceasul ca intelectualitatea românească să
înceapă să preia frâiele culturii. Poate că a venit în sfârşit momentul cum
spune Patapievici de zece ani încoace ca „modernitatea să fie chemată la
propria ei judecată de apoi – şi să fie somată să ne redea Invizibilul: pe el
nouă şi pe noi lui”. „Până acum modernitatea a fost folosită pentru a ne
convinge că Invizibilul nu există şi că a fi cu adevărat modern înseamnă a fi
doar vizibil, doar corp, doar materie.”
„Când se închină bigot la minunile
modernităţii, cum ne îndeamnă zelatorii ei şi delatorii tradiţiei, în sufletele
noastre ignorante se tânguiesc de o manieră sfâşietoare toate bogăţiile pe care
le-am pierdut înlăuntru atunci când trupurile noastre au progresat în afară.
Câţi moderni satisfăcuţi de propria
lor modernitate, câţi oameni novisimi, orbiţi de patima de a fi cât mai
recenţi, câţi oameni care mobilizează puterea unui tigru şi viclenia unui şarpe
în perspectiva de înţelegere a unei efemeride, câţi oameni dintre noi, oameni
recenţi ai unei lumi din ce în ce mai recente, mai posedă discernământul de a
pricepe că orice progres din domeniul vizibilului se face pe seama unor
amputări în domeniul invizibilului ?”
Să alungăm ţapul ispăşitor şi să
încheiem odată această perioadă de lupte între cele două tabere şi dezmăţul –
exces al lipsei celor nevăzute - în care ne-am delăsat la nivel de cultură aşa
cum obişnuiau să facă societăţile tradiţionale în ritualurile de regenerare ale
Anului Nou. Pentru a putea începe recrearea culturii aveam evident nevoie de
preexistenţa haosului. Pe semne începuturile acestei Creaţii au şi început
întrucât în anul 2002 prof.univ.dr a publicat 2 volume Colinde româneşti –
conţinând peste 1500 colinde din zonele Alba, Mureşul Superior şi Hunedoara –
care au primit premiul Academiei Române „Ciprian Porumbescu”pentru muzicologie.
Mai mult decât atât, tot sub coordonarea prof.univ.dr. Ioan Bocşa, ca urmare a
unei cercetări de 6 ani desfăşurate în judeţul Sălaj - la care am participat şi eu prin munca de
„laborator” – şi care a însemnat culegerea a peste 1500 de producţii muzicale
folclorice din peste 160 de localităţi, în anul 2009 au apărut la Editura
MediaMusica cele două volume Muzică
vocală tradiţională din Sălaj. Sunt paşi mărunţi dar importanţi; sunt chiar
modele demne de urmat. Să nu uităm că generaţiile tinere întotdeauna au avut
nevoie de modele dar să avem grijă ca aceste modele să le fie la îndemână,
poate chiar pe prima pagină, nu aruncate în fundul raftului cu antichităţi.
Dacă în fiecare judeţ s-ar culege
1500 de melodii asta ar însemna ca în maxim 15 ani să avem întregul tezaur al
folclorului muzical salvat odată pentru totdeauna ! Ce ne opreşte – în afară de noi înşine … ?! Să
nu uităm că spre deosebire de Béla Bartόk, Brăiloiu şi toţi marii culegători de
folclor românesc, acum beneficiem de mijloace moderne mult mai comode şi mai
eficiente atât în ceea ce priveşte deplasarea cât şi înregistrarea, arhivarea,
transcrierea, analiza, publicarea şi valorificarea materialelor. Oare ce ne mai
lipseşte acum în al doilea deceniu al mileniului III ? Să fie vorba de acel
dram de iubire la care se referea Nicolae Iorga când spunea că „fiecare loc de pe pământ are o poveste a
lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie şi un dram de
iubire ca s-o înţelegi” ?
Dacă tradiţia fără modernitate este
o fundătură, iar modernitatea fără tradiţie este însă o iremediabilă şi totală
nebunie, după cum spunea George Edward Bateman Saintsbury, oare cum ar fi să
punem la lucru vârfurile modernităţii – tehnologia – în vederea consolidării şi
dezvoltării tradiţiei ?! (cu alte cuvinte să utilizăm formele
post-moderne pentru a pune cât mai eficient în lumină fondul culturii
tradiţionale)
Măcar din respect faţă de valorile
culturii tradiţionale pentru ocrotirea cărora strămoşii noştri au luptat şi
dacă a fost nevoie şi-au dat viaţa fără să privească înapoi ci gândindu-se la
cei ce vor veni. Respect care consider că ar merita să fie purtat de către
fiecare om ce face parte din acest minunat popor român. Evident, că respectul
acela adevărat, curat, are ca fundament cunoaşterea, întrucât nu poţi purta
respect pentru ceva ce nu cunoşti şi cred, că asemenea adolescenţilor de azi,
acesta este lucrul fundamental care ne lipseşte şi într-un final cauza stării
actuale a naţiunii – cunoaşterea de sine. Şi mă întreb ce altă cale mai bună ar
putea fi spre cunoaşterea de sine decât începând cu cunoaşterea moştenirii
culturale tradiţionale milenare pe care vrând nevrând o porţi cu tine ?! Până
la urmă şi tinerii din Decembrie `89 pentru asta s-au jertfit, pentru
libertatea de a fi, de a fi ROMÂNI.
Consider că se impune o reorientare
a interesului pe care îl manifestă societatea cu privire la cultură şi
îndreptat înspre cea tradiţională pentru că, în primul rând, ea este cea care
ne defineşte ca popor, ca naţiune, cea faţă de care ne raportăm atunci când
vine vorba de identitate naţională. Aş fi vrut să pot spune „cea cu care ne
identificăm”, dar din păcate nu pot extinde acest sentiment asupra tuturor
românilor. Dar iată rezultatul avatarurilor modernităţii: am câştigat
facilitatea (tehnologia) cu preţul pierderii esenţialului (sacralităţii)
ajungând în ceea ce se poate numi criza postmodernităţii – similară crizei
romantice. „Orice criză existenţială pune în acelaşi timp, din nou, problema
realităţii lumii şi a prezenţei omului în lume. Criza este în cele din urmă
„religioasă”, pentru că la nivelurile arhaice de cultură existenţa se confundă
cu sacrul.” Dar întrucât trecutul nu este decât prefigurarea viitorului, nici
un eveniment ne fiind ireversibil şi nici o transformare definitivă,
recuperarea sacralităţii devine imperios necesară. Asta pentru că „doar sacrul acţionează în mod eficace,
creează şi face ca lucrurile să dureze” (Mircea Eliade)
În al doilea rând şi poate cel mai
important, prin caracterul pragmatic al său, acţiunea este imperios necesară
întrucât în majoritatea judeţelor / zonelor etnografice populaţia care este
purtătoare activă a acestei culturi are o vârstă înaintată şi se găseşte în
zone din ce în ce mai retrase şi mai greu accesibile. Pe lângă aceasta mai
trebuie semnalat faptul că modalitatea specifică de transmitere a acestei
culturi a avut foarte mult de suferit în ultimii 20 de ani, din diverse cauze.
Observăm astfel, că urmaşii direcţi ai purtătorilor valorilor culturii
tradiţionale nu au mai preluat, sau au făcut-o doar parţial, această moştenire.
Ca urmare a acestui fapt, asistăm în ultimii ani la o diluare din ce în ce mai
accelerată a practicilor legate de sărbătorile de peste an şi de „pragurile”
trecerii omului prin viaţă – această stare de fapt având un efect imediat
asupra populaţiei în general şi a tinerilor în special. Legat de aceste
evenimente semnalăm manifestarea nevoii, exprimate pe diverse căi, de a „marca”
aceste evenimente aşa cum „se cuvine”, dar lipsa exerciţiului sau a unor
îndrumători îi pune în încurcătură.
Dacă în urmă cu mai bine de o
jumătate de secol bătrânii satelor şi-au trimis proprii copii la oraş pentru a
sprijini dezvoltarea comunităţilor urbane, cred că a venit vremea să îi
răsplătim, să ne întoarcem interesele şi asupra lor - indiferent că am reuşit
să creăm o societate mai bună sau nu - şi să îi înfruptăm şi pe ei din roadele
cele bune pe care le-am dobândit.
Comentarii
Trimiteți un comentariu